Oras. Orase. Lumi. Universuri.

Pasi maturati si drumuri sterse. Case care stau sa se darame si blocuri inclinate. Strazi serpuitoare si fundaturi malefice. Guturai. Ceata groasa si asfalt ud. Geamuri aburite si oameni imposibil de recunoscut. Oameni fara fata. Dezolare. Niciun zgomot, aparte de vantul nestapanit care are o afinitate pentru oase. Un labirint de nimicuri si o parada de goliciune. Fara identitati si coordonate, fara capete, fara inceput si drumuri. Aproape ca un univers parasit, cu diferenta ca sunt prea multe alte diferente. Se poate mirosi deznadejdea. Se poate simti lipsa oportunitatilor, ca o privire fugara in haul care preceda moartea.

Viteze. Notiuni anormale.

Poti ajunge imun la propriile (vechi) slabiciuni. Suntem un apetit care se pierde, ca o boala care se intinde lung peste clepsidrele varsate in ligheane cu apa rece, ca un fel de calm inaintea furtunilor de nisip cronologic. Se minte cu usurinta in lipsa unei constiinte si mai ales cand lipsesc notiuni elementare de contact cu realitatea. Mi-am stors porii ca sa ma transform in esenta de duh. Pentru nimeni. Sunt gauri in peretii subtiri si vreau sa nu se mai auda si sa nu mai aud nimic. Surditatea indusa si practicata, precum s-a dovedit, poate avea efecte benefice. E atata bine in jur, dar spre binele cui? Si de ce vorbim pareri si mimam discutii? Aprind becuri sparte si am obiceiul prost sa ma intreb ce e in neregula, apoi sunt nemultumita de calitatea luminii. Viteza luminii. Viteza ma-tii ! M-am saturat de minciuni documentate. Viteza gandului care zboara. Viteza cu care indepartam un suicid.

Sa urmam

Sa urmam razele de lumina pana se pierd; sa urmam strigatul eului cufundat in nostalgii irecuperabile; sa urmam intunericul pana se face lumina si lumina pana se transforma-n intuneric. Sa urmam poteci care duc nicaieri si oameni care uita ce vor, vor ce uita si, in definitiv, nu vor nimic. Sa urmam pasi care se opresc si urme care se pierd. Sa urmam apa Sambetei cu un zambet ironic pe buze. Sa urmam frunzele toamna si sa ne sfarsim in mizeria pamantului pe care-l tot strabatem si nu stim de ce. Sa facem lucruri inutile ! Sa facem lucruri stupide ! Fiindca avem atata timp ! E atata timp in timp ce un chibrit se preface in cenusa ! ... Si de ce l-am irosi cu rost? Sa urmam nonsensuri ! Sa fugarim cai verzi pe pereti in timp ce visam, pentru ca cine ne opreste? Cine altceva decat ironia?

Strings attached

            Ca oameni, ne nastem atasati. Suntem atasati, de fapt, dinainte de a ne naste. Intreaga noastra viata intrauterina se bazeaza pe un atasament. Imediat dupa ce atasamentul nostrul ombilical a luat sfarsit, am fi tentati sa credem ca am terminat cu atasarea. Complet neadevarat. Atunci ne atasam de tot; de oameni, de casa, de obiecte, de culori si de soare, de aer, de sange, de tot ce e vital si util, de tot ce e nefolositor si exista. Suntem ca un aspirator cu motor pe baza de atasare. Nu doar dependenta fizica de mama, cat integrarea noastra in mediu si univers e o dovada atat de sincera si la indemana de atasare.

            In ceea ce priveste partea psihologica, toate convingerile noastre sunt o forma de atasare. Cred ceva dintr-o multitudine de posibilitati sau ipoteze pentru ca se aplica modului meu de a gandi, se pliaza principiilor mele si atunci imi iau libertatea sa cred ceva pentru ca, potrivindu-mi-se, ma face sa ma simt, in interiorul meu, ca si cum am ajuns acasa. Imi da senzatia de familiaritate si impacare cu sine, care e, prin extensie, o forma de atasare. Reflexivitatea insasi e un exemplu categoric, prin raportarea tuturor informatiilor la propria persoana.

            Nu dezbat tema socializarii pentru ca o consider puerila si previzibila. Pe scurt, nu e unde vreau sa ajung, desi admit ca ne atasam teribil de oameni de care nu suntem legati cu nimic, poate, ca o forma de vanitate.
            Suntem o tesatura de fire incalcite de atasament. Scuteste-ma cu pornirile astea de adolescent cu tendinte de “je m’en fiche”! Trebuie sa fie smecher sa nu-ti pese de nimic si de nimeni, dar ar fi bine sa nu continui sa te minti, altfel esti doar un copil prostut si limitat. Adevarata maturitate consta in constientizarea nevoii noastre de atasare si acceptarea incapacitatii noastre de a schimba asta. Minti ca sa te integrezi in gloata celor care nu cuvanta despre conexiunile noastre cu lumea?  Prin urmare, daca nu vorbim despre, nu exista? Minti ca sa te aperi? Te simti vulnerabil?
            Cei mai multi dintre oameni nu stiu ca atasarea se consolideaza si se hraneste ca un pui avid de caracatita si, ajunsa la maturitate, ia forma unei aliante de proportii istorice.