Da-i Cezarului ce-i a Cezarului, Cezaricai nu-i mai ramane nimic.

Cand am venit pentru prima data la atelier si am facut cunostinta cu Cezarica, ceva din aparitia ei m-a marcat definitiv si irevocabil. E fascinant sa te uiti la un om si sa te gandesti ca a fost embrion si ca cineva l-a nascut, ca altcineva i-a sarutat gura, ca aceeasi gura a spus grozavii omenesti sau a mintit si ca in cutia craniana din fata ta au existat mii de amintiri care se autodistrug in timp. E ca si cum ai citi o carte. E mai bine decat daca ai citi o carte. Pentru ca tot ce tine de omul respectiv a fost real si a fost supraincarcat de semnificatie, ca un pahar cu apa care da pe dinafara. Dar tu privesti si nu stii nimic, ca si cum ti s-ar ascunde cine stie ce secrete importante. Nu reusesti sa vezi peste materia organica.
Cezarica e mai mult sau mai putin decat un om, e o poveste.
Partea cea mai grea e ca stiu ca am sa ajung si eu ca ea ,la un momentdat, iar ce e frustrant e ca nici macar nu stiu cum o cheama.

Fragmente din 22 mai 2011

Nu rasare nicio consolare de nicaieri.
Ma inec intr-o pustietate senina.
Nu se poate juca nimeni si nici interveni nimeni intre un om si dorinta lui.
Ca sa uiti de ceva, incerci sa te iei cu toate celelalte, dar abia atunci constientizezi ca e nevoie de toate celelalte ca sa echivaleze acel ceva, net superior celorlalte.
Nu-ti bate joc de ce-ti doresti, dar nici nu-l lasa sa te domine.

Tot inainte/"Realitaturi"

     Si-am pornit inainte, lasand totul in urma, ca pe drumul ireversibil al evolutiei. Nu mai vreau sa car nimic dupa mine din trecut, vreau sa ma metamorfozez prin stadii ale timpului in ipostaza unui suflet nud, ca atunci cand te nasti sau atunci cand mori.

     Intind corzile autosugestiei intr-un asemenea fel incat ii vad particulele cum danseaza destrabalat pe ritmul miscarii browniene si... Si ajung la invidiabilul nivel in care imi autoinduc pierderi de memorie si-mi zic senina ca multe fragmente reale din viata mea au fost exercitii de imaginatie.
     Cu alte cuvinte, neg realitatea. Ce e realitatea? Imi sta in cale.
     Singura realitate de care sunt sigura e eul din mine. Si cum eul din mine e exact acelasi,in mod paradoxal, in exact acelasi timp, e pestrito-cameleonic. Asa ca singura sursa palpabila de realitate, pentru mine, e indoielnica, la fel ca o ploaie de vara. Nu ma-ntelege gresit. Nu caut realitatea, am cautat-o indelung si insasi cautarea ei, precum si gasirea unor fragmente incandescente de realitate mi-au daunat intotdeauna. Fug de realitate, ca sa ma regasesc tot timpul in ea, creandu-mi universuri miniaturale in realitate, taind, cenzurand, inventand si interpretand realitatea in functie de cheful meu. Sunt un mogul al realitatii mele. Ce e realitatea? E subiectiva. Stiu sute de realitati, cam cate minciuni, si fiecare generam, in fiecare clipa a existentei noastre realitate.

neintrebat.

     "-Eu nu cred ca dragostea tine de suflet, eu cred ca e rationala, ca persoana de care ne indragostim indeplineste anumite tipare si dorinte ale noastre. Spre exemplu, daca o fata stie sa gateasca, o sa apreciez asta pentru ca am nevoie de mancare."
     Asta e parerea unui pusti de 17 ani despre dragoste, pe care a scuipat-o neintrebat intr-o ora de religie. Profesoara, evident, uimita, nu avea argumente suficient de solide ca sa-l faca macar sa-si puna un semn de intrebare, pana cand s-a gasit cineva si i-a raspuns.:
     "-Stii cand iti dai seama ca dragostea tine de suflet si ca n-are legatura cu ratiunea? Cand persoana pe care o iubesti te enerveaza si te face intentionat  sa suferi si tu o iubesti in continuare. Nu e nimic rational in asta. E o mare prostie si nu tine de ratiune, tine de suflet."
     (De unde sa stii tu asta? Tot ce-ai iubit tu pana acum au fost o portie de cartofi prajiti, o bere si propria imagine in oglinda.)

As prefera sa te stiu mort, iar eu nemuritoare,surda,muta si oarba decat sa stiu ca nu ma iubesti.