Cand am venit pentru prima data la atelier si am facut cunostinta cu Cezarica, ceva din aparitia ei m-a marcat definitiv si irevocabil. E fascinant sa te uiti la un om si sa te gandesti ca a fost embrion si ca cineva l-a nascut, ca altcineva i-a sarutat gura, ca aceeasi gura a spus grozavii omenesti sau a mintit si ca in cutia craniana din fata ta au existat mii de amintiri care se autodistrug in timp. E ca si cum ai citi o carte. E mai bine decat daca ai citi o carte. Pentru ca tot ce tine de omul respectiv a fost real si a fost supraincarcat de semnificatie, ca un pahar cu apa care da pe dinafara. Dar tu privesti si nu stii nimic, ca si cum ti s-ar ascunde cine stie ce secrete importante. Nu reusesti sa vezi peste materia organica.
Cezarica e mai mult sau mai putin decat un om, e o poveste.
Partea cea mai grea e ca stiu ca am sa ajung si eu ca ea ,la un momentdat, iar ce e frustrant e ca nici macar nu stiu cum o cheama.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu