Oras. Orase. Lumi. Universuri.

Pasi maturati si drumuri sterse. Case care stau sa se darame si blocuri inclinate. Strazi serpuitoare si fundaturi malefice. Guturai. Ceata groasa si asfalt ud. Geamuri aburite si oameni imposibil de recunoscut. Oameni fara fata. Dezolare. Niciun zgomot, aparte de vantul nestapanit care are o afinitate pentru oase. Un labirint de nimicuri si o parada de goliciune. Fara identitati si coordonate, fara capete, fara inceput si drumuri. Aproape ca un univers parasit, cu diferenta ca sunt prea multe alte diferente. Se poate mirosi deznadejdea. Se poate simti lipsa oportunitatilor, ca o privire fugara in haul care preceda moartea.

Viteze. Notiuni anormale.

Poti ajunge imun la propriile (vechi) slabiciuni. Suntem un apetit care se pierde, ca o boala care se intinde lung peste clepsidrele varsate in ligheane cu apa rece, ca un fel de calm inaintea furtunilor de nisip cronologic. Se minte cu usurinta in lipsa unei constiinte si mai ales cand lipsesc notiuni elementare de contact cu realitatea. Mi-am stors porii ca sa ma transform in esenta de duh. Pentru nimeni. Sunt gauri in peretii subtiri si vreau sa nu se mai auda si sa nu mai aud nimic. Surditatea indusa si practicata, precum s-a dovedit, poate avea efecte benefice. E atata bine in jur, dar spre binele cui? Si de ce vorbim pareri si mimam discutii? Aprind becuri sparte si am obiceiul prost sa ma intreb ce e in neregula, apoi sunt nemultumita de calitatea luminii. Viteza luminii. Viteza ma-tii ! M-am saturat de minciuni documentate. Viteza gandului care zboara. Viteza cu care indepartam un suicid.

Sa urmam

Sa urmam razele de lumina pana se pierd; sa urmam strigatul eului cufundat in nostalgii irecuperabile; sa urmam intunericul pana se face lumina si lumina pana se transforma-n intuneric. Sa urmam poteci care duc nicaieri si oameni care uita ce vor, vor ce uita si, in definitiv, nu vor nimic. Sa urmam pasi care se opresc si urme care se pierd. Sa urmam apa Sambetei cu un zambet ironic pe buze. Sa urmam frunzele toamna si sa ne sfarsim in mizeria pamantului pe care-l tot strabatem si nu stim de ce. Sa facem lucruri inutile ! Sa facem lucruri stupide ! Fiindca avem atata timp ! E atata timp in timp ce un chibrit se preface in cenusa ! ... Si de ce l-am irosi cu rost? Sa urmam nonsensuri ! Sa fugarim cai verzi pe pereti in timp ce visam, pentru ca cine ne opreste? Cine altceva decat ironia?

Strings attached

            Ca oameni, ne nastem atasati. Suntem atasati, de fapt, dinainte de a ne naste. Intreaga noastra viata intrauterina se bazeaza pe un atasament. Imediat dupa ce atasamentul nostrul ombilical a luat sfarsit, am fi tentati sa credem ca am terminat cu atasarea. Complet neadevarat. Atunci ne atasam de tot; de oameni, de casa, de obiecte, de culori si de soare, de aer, de sange, de tot ce e vital si util, de tot ce e nefolositor si exista. Suntem ca un aspirator cu motor pe baza de atasare. Nu doar dependenta fizica de mama, cat integrarea noastra in mediu si univers e o dovada atat de sincera si la indemana de atasare.

            In ceea ce priveste partea psihologica, toate convingerile noastre sunt o forma de atasare. Cred ceva dintr-o multitudine de posibilitati sau ipoteze pentru ca se aplica modului meu de a gandi, se pliaza principiilor mele si atunci imi iau libertatea sa cred ceva pentru ca, potrivindu-mi-se, ma face sa ma simt, in interiorul meu, ca si cum am ajuns acasa. Imi da senzatia de familiaritate si impacare cu sine, care e, prin extensie, o forma de atasare. Reflexivitatea insasi e un exemplu categoric, prin raportarea tuturor informatiilor la propria persoana.

            Nu dezbat tema socializarii pentru ca o consider puerila si previzibila. Pe scurt, nu e unde vreau sa ajung, desi admit ca ne atasam teribil de oameni de care nu suntem legati cu nimic, poate, ca o forma de vanitate.
            Suntem o tesatura de fire incalcite de atasament. Scuteste-ma cu pornirile astea de adolescent cu tendinte de “je m’en fiche”! Trebuie sa fie smecher sa nu-ti pese de nimic si de nimeni, dar ar fi bine sa nu continui sa te minti, altfel esti doar un copil prostut si limitat. Adevarata maturitate consta in constientizarea nevoii noastre de atasare si acceptarea incapacitatii noastre de a schimba asta. Minti ca sa te integrezi in gloata celor care nu cuvanta despre conexiunile noastre cu lumea?  Prin urmare, daca nu vorbim despre, nu exista? Minti ca sa te aperi? Te simti vulnerabil?
            Cei mai multi dintre oameni nu stiu ca atasarea se consolideaza si se hraneste ca un pui avid de caracatita si, ajunsa la maturitate, ia forma unei aliante de proportii istorice.

Ireversibil

     Exoterm si endoterm, fiecare, cu sensul de "nimic nu se pierde, totul se transfera".
     Te straduiesti atat de tare incat distrugi ceea ce incerci sa faci, ca atunci cand uiti sa iei pastilele de memorie.
     Entitatile nu coincid, ci se suprapun in mod imperfect, ceea ce, tradus in limbajul de zi cu zi ar insemna "puncte in comun"; si infinitati in afara.
     De la starea initiala la starea finala se presupune producerea unei schimbari, altfel e un timp pierdut.
     Metrii patrati sunt pentru cei ce nu admit volumul si perspectiva ampla. Ei vor sa masoare doar din ochi, ce nu pot cuprinde doar cu o privire ii debusoleaza.
     Ambivalenta e infipta ireversibil in mintile noastre. Tot ce generam deliberat in acest sens este, fie acceptarea, fie negarea. Acceptarea te face filosof si obedient. Negarea te introduce ca un razvratit legendar. Asta pentru cei care poarta tricouri cu Che Guevara si n-au habar nici de nationalitatea lui, in concordanta cu numele.
     M-am saturat de copii care se dau barbati. Se zbat sa puna bazele unor lucruri simple, apoi o iau la goana, abandonand speriati de complexitatea simplitatii.
     Ascunde-te ! Destinul te intoarce taras unde trebuie sa fii. Evidentiezi doar penibilitatea amanarii inevitabilului.
     La fel ca toti ceilalti, vrei sa fii altfel. Diferit fata de ceilalti, esti la fel.
     Iti moare fiinta pe dinauntru si te ingrozeste. Te agati disperat de ce e in jurul tau ca de radacini care se rup si aluneci cu ele in gol, tarandu-le dupa tine.
     Frica e de inteles, boala ta e patologica.
Odrasla a iadului, iti lasi amprenta diabolica si distorsionezi pozitivismul, sugrumat ca timpul nisipos din clepsidra.
Ireversibil.

Contrast

Scuip bacterii lirice. Durerea mea e epica. Incerc sa transcriu un urlet, dar corpul se dezbina de boala lui.
Sunt un convertor. Burete de mizerii. Creierul meu e un cos de gunoi in care sunt aruncate infectii umane. Undeva, de la creier pana la inima, are loc neintelesul firii mele. Miocardul meu expulseaza iubire si pozitivism, pe care nu le mai pretinde impartasite. Arunca in stanga si-n dreapta cu ele, in van. Purific. M-am dezvoltat ca un graunte in mucegai si continui sa cresc si sa sfidez mediul, care contrasteaza cu fiinta mea. Ma zbat sa ma rup si sa ma infiltrez undeva unde e fisura dintre ce trebuie sa fiu si ce-am fost, dintre ce sunt cu adevarat si ce pare ca sunt, pentru ca ceea ce sunt e la alegerea mea, dar e ancorat adanc in firea fiintei mele.

Indispozitie autumnala

E toamna... si e parsiva. Te face sa crezi ca mai sta de vorba cu vara si-si vand ponturi in fata portii.
Ma trezesc pe intuneric si plec pe lumina.
Miroase a ars, ca tot ce stie toamna asta e sa distruga. O sa-mi ia tot ce iubesc si o sa-mi dea la schimb singuratate, castane si ploi... Si nici macar nu-mi place ploaia !

Dimineti de septembrie, nopti de septembrie.
Asta e tot ce stiu. Zilele nu conteaza, diminetile ma anunta ca am mai supravietuit o zi. Noptile sunt un cosmar prelungit in care visez cu ochii deschisi si cu capul pe perna.
E toamna... si e parsiva. Abia asteapta sa calc stramb, ca sa ma lase singura, in intuneric.