Incep sa am dubii daca ai existat vreodata. Nu e suficient sa auzi, poti sa ai senzatia ca auzi ceva, din dorinta nestapanita de a auzi. Si cate minciuni am auzit ! Nu stiu daca mi-am dorit sa le aud sau ai facut tu exces de zel. N-o sa stiu niciodata. Dar nu ma complic cu lucruri pe care nu le stiu, atata timp cat nu vreau sa le aflu.
Nici nu-nteleg prea bine de ce scriu despre tine, cand, oricum nu mai insemni nimic pentru mine... cred ca din dorinta unei rafuieli... din lipsa de jigniri reciproce, din lipsa unei exteriorizari raspicate.
Nici n-am avut dreptul sa ma enervez si acum imi dau seama cat de bine a fost ca s-a sfarsit asa... S-a sfarsit asa cum a si inceput... dintr-un nimic mocnit si tacit.
Am pierdut involuntar o groaza de amintiri... spre binele cui? Cu tot ce-am ramas, pot sa-mi rulez in minte un film de maxim 30 de secunde. Atat a ramas din tot ce-a fost? Unde sunt vorbele alea mari? Unde e tot ce-am pretuit candva si ma lasa rece acum? Unde sunt amintirile mele? Pentru ca ele sunt mai importante decat tine. Cand totul se va fi sfarsit, cu amintirile raman de fiecare data, ale mele, pentru totdeauna.
Sunt refugiul pentru momentele neplacute din viata mea.
Tu...
Esti doar o schita neterminata dintr-un capitol din viata mea, care astepti naiva pe birou sa ma abat asupra ta si sa te scriu.
[10 Septembrie 2010]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu