Ei sunt, eu nu sunt. Tu ce esti?

    
     Ei sunt samanta de cenusa semanata... fara rod, fara speranta. Sunt o balta murdara de lacrimi false. Au rugina pe creier, mucegai in vene si colb in suflet. Nu, ei nu au sange. E prea omenesc pentru ei, prea nobil. Sunt o gluma proasta a societatii sau, poate, tocmai arma ei impotriva noastra. Sunt facuti din fum inecacios si par sa traiasca pentru a fi un junghi, o piedica in calea mea, a noastra, a celorlalti. Dar eu nu ma intimidez.
     Sa-i vad zilnic si sa-i redescopar prin mereu alti oameni e ca si cum as avea la micul dejun pilitura de fier. Nu ca n-as putea sa diger fenomenul asta, ci nu-i inghit.
Nu-i inghit pentru ca simpla lor existenta jigneste, manjeste tot ceea ce iubesc, toate lucrurile in care cred si tot ceea ce creez si ce am realizat pana in prezent. Nu-i suport pentru ca sunt ignoranti. Ataca baza principiilor mele, considerandu-se corosivi, ei fiind, de fapt, penibili. Veleitatile lor sunt palpabile. Nu vor decat sa epateze. Si cum? Nestiinta lor naste idei eronate pe care le impartasesc strident, neintrebati. Toate astea pentru a umple rastimpul solemn de tacere, spurcand-o.
     Se considera, intr-adevar, educati, inteligenti, populari, invidiati si cine stie cate alte aberatii mai cred ! Dar stii ce? In trufia lor nu vad decat cea mai mare dovada de inferioritate.