O usa se deschide si scartaie. Trebuie sa fie cea de la intrare. Aceiasi pasi, parca mai indrazneti, se aud acum pe scari. De data asta, suna a nepoftit. O alta usa se deschide. Inchizandu-se, lasand oaspetele inauntru, face perdelele din geamul deschis , care par volatile, sa alunece tacticos cu raze de soare, aer cald si praf primavaratic in camera.
E chiar el, dar il urasc atat de mult c-a venit pentru ca ma face sa-l iubesc mai mult ca singuratatea !
"-De ce ai venit?"
"-De ce? Am venit pentru ca vreau, pentru ca vrei, pentru ca asa trebuie si tu stii asta !"
"-Nu stiu decat ca sunt blestemata sa te iu... Acum pleaca !"
Si la auzul vorbelor spuse, tapetul cu nuante de bleu si crizanteme roz paleste. Colbul se asterne ca secerat pe dusumeaua din lemn alb. Nu-i trebuie mai mult ca sa ma ia de mana si sa deschida o usa in perete pe care nici n-o banuiam. Se pare ca stie mai bine decat mine casa asta veche.
Ajungem in alta camera, in camera in care dormea el cand era copil si contempleaza exhaustiv... Nostalgia efemerului... Totul e acolo: hainele, lucrurile. Inca se mai simte mirosul de copil mic. Ma ia de mana din nou si intram in alta camera, identica, dar care a suferit modificari de ordin interior. Observ o minge dezumflata si roasa care tradeaza dezinteresul, roti de masinele si... uite ! manusi mici pe masa. Se uita la ele, apoi la mainile lui, cu mana mea intr-a lui. Nu se gandea pe-atunci ca...
Iesim din apartament. Coboram scarile si un vecin se uita dubios la noi, zambind si spunand cu indulgenta dar si cu nuante de ciuda:
"-Eh... Sunteti tineri !... Tu!... Ce-ai mai crescut!...Nu stateai cu fetele, iti amintesti?..."
Acum, eu sunt singura lui confidenta. Singura in care se increde...si pe buna dreptate. N-avem nevoie de nimic altceva. Nu permitem nimanui sa se infiltreze in universul nostru... Exclusivisti...
In fata scarii, sunt pustii cu care pierdea uneori vremea, neschimbati... si, cu toate astea, il recunosc si-i spun pe nume:
"-Hei !... nu te-am mai vazut de mult ! S-au intamplat multe lucruri...A fost in fata blocului o masina stricata si... De ce nu mai stai cu noi?"
"-...Acum...am alte preocupari...Cum mai e..."
Dar copiii se intorc, se apropia rapid o masina, ei se dau la o parte, iar dupa ce masina trece, nu mai sunt nicaieri.
Nu indraznesc sa-i spun nimic, o sa inteleg treptat si-l vad afectat de tot ce se intampla. Mergem pe jos, pe asfalt, intr-un mod total opus lui Hansel si Gretel: noi nu cautam drumul inapoi si nici n-o sa-l mai batem vreodata.
Ajungem in fata unei scoli. Intram in curte, apoi pe hol, intr-o clasa, se aseaza intr-o banca si abia acum imi da drumul la mana. Isi pune coatele pe banca, capul pe cotul stang, priveste in jur,incercand sa-si aminteasca zeci de lucruri deodata, dar, de fapt, ii vine in minte un singur lucru.
Eu stateam in picioare, aproape de el. Ma priveste. Dintotdeauna am crezut ca un om inteligent se cunoaste intai judecand dupa privire. Privirea lui are ceva rece, neinteles, tulburat si nesatios. Apoi in clasa goala rasuna o voce pe care o cunosc si o iubesc.
"-Hai sa mergem !"
Ma ia din nou de mana si cutreieram strazi pana se intuneca de-a binelea. Spre dimineata, ratacim printr-un parc, stam pe o banca. Doar lumina cetoasa si bolnava a unui felinar mai poate revendica drepturi de autor in ce priveste tot farmecul scenei.
Nu e nevoie de niciun cuvant. E o telepatie in ce priveste starea.
Dupa, mergem iarasi, intram intr-o fundatura, urcam niste scari si sus, in tavan, e o usa. Intram si descopar camera lui din prezent. Ne indreptam spre balcon si de acolo privim constelatii si cladiri-constelatii...
Apoi ma intreaba, tinandu-mi inca in mana mana:
"-Acum ai inteles de ce?"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu